Читаем Poezii полностью

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci

Şi rânduri de vieţi,

Cu ale tale braţe reci

Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce străbat

Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni

Şi plini de suferinţi,

Ce mi-i lăsară din bătrâni

Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău

Că trec cu mult mai rar,

Că cu tristeţe capul tău

Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor

La umblet şi la port,

Şi te privesc nepăsător

C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi

De acel farmec sfânt

Şi noaptea candelă s-aprinzi

Iubirii pe pământ.

1883, 28 August / 9 Septembrie

Peste vârfuri

Peste vârfuri trece lună,

Codru-şi bate frunza lin,

Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul sună.

Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet,

Sufletu-mi nemângâiet

Îndulcind cu dor de moarte.

De ce taci, când fermecată

Inima-mi spre tine-ntorn?

Mai suna-vei, dulce corn,

Pentru mine vre odată?

Poet

Să torni la rime rele,

Cu dactile în galopuri,

Cu gândiri nemistuite

Să negreşti mai multe topuri;

Şi când vezi vreo femeie

Să te-nchini pân’la pământ

Şi de-a sta ca să-ţi vorbească

Să înghiţi orice cuvânt;

Nespălat, neras să umbli,

Şi rufos şi deşuchet -

Toate-acestea împreună

Te-arat-a fi poet.

1876

Povestea codrului

Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,

Toate înflorind din mila

Codrului, Măriei sale.

Lună, Soare şi Luceferi

El le poartă-n a lui herb,

Împrejuru-i are dame

Şi curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi

Purtători îi sunt de veşti,

Filomele-i ţin orchestrul

Şi izvoare spun poveşti.

Peste flori, ce cresc în umbră,

Lângă ape pe potici,

Vezi bejănii de albine,

Armii grele de furnici...

Hai şi noi la craiul, dragă,

Şi să fim din nou copii,

Ca norocul şi iubirea

Să ne pară jucării.

Mi-a părea cum că natura

Toată mintea ei şi-a pus,

Decât orişice păpuşă

Să te facă mai presus;

Amândoi vom merge-n lume

Rătăciţi şi singurei,

Ne-om culca lângă izvorul

Ce răsare sub un tei;

Adormi-vom, troieni-va

Teiul floarea-i peste noi,

Şi prin somn auzi-vom bucium

De la stânele de oi.

Mai aproape, mai aproape

Noi ne-om strânge piept la piept...

O, auzi cum cheam-acuma

Craiul sfatu-i înţelept!

Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri,

Împrejuru-ne s-adună

Ale Curţii mândre neamuri:

Caii mării, albi ca spuma,

Bouri nalţi cu steme-n frunte,

Cerbi cu coarne rămuroase

Ciute sprintene de munte -

Şi pe teiul nostru-ntreabă:

Cine suntem, stau la sfaturi,

Iară gazda noastră zice,

Dându-şi ramurile-n laturi:

- O, priviţi-i cum visează

Visul codrului de fagi!

Amândoi ca-ntr-o poveste

Ei îşi sunt aşa de dragi!

Povestea teiului

- Blanca, ştii că din iubire

Făr' de lege te-ai născut;

Am jurat de la-nceput

Pe Hristos să-l iei de mire!

Îmbrăcându-te-n veşmântu-i,

Lepădând viaţa lumii,

Vei spăşi greşala mumii

Şi de-o crimă tu mă mântui.

- Traiul lumii, dragă tată,

Cine vor, aceia lese-l,

Dară sufletul mi-e vesel,

Tinereţea luminată;

Danţul, muzica, pădurea,

Pe acestea le-ndrăgii,

Nu chiliile pustii

Unde plângi, gândind aiurea!

- Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

Cum am spus, aşa rămâne;

Pentru drumul cel de mâine

De cu azi te pregăteşte!

Mâna Ea la ochi şi-o ţine,

Toate minţile-şi adună,

Să ia lumea-n cap, nebună,

Parc-atâta-i mai rămâne.

Calu-i alb, un bun tovarăş,

Înşeuat aşteapt-afară,

Ea picioru-l pune-n scară

Şi la codru pleacă iarăşi.

Sara vine din arinişti,

Cu miroase o îmbată,

Cerul stelele-şi arată,

Solii dulci ai lungii linişti.

Dar prin codri ea pătrunde

Lângă teiul vechi şi sfânt,

Ce cu flori pân-în pământ

Un izvor vrăjit ascunde.

Îngânat de glas de ape

Cânt-un corn cu-nduioşare

Tot mai tare şi mai tare,

Mai aproape, mai aproape;

Iar izvorul, prins de vrajă,

Răsărea, sunând din valuri -

Sus în codri de pe dealuri

Luna blândă ţine strajă. -

Ca din farmec Ea tresare,

Şi privind uimită-n lături,

Vede-un tânăr chiar alături,

Pe-un cal negru e călare...

Oare ochii ei o mint,

Sau aievea-i, adevăru-i?

Flori de tei el are-n păru-i

Şi la şold un corn de-argint.

Ea privi atunci în jos,

Trece mâna pe la tâmple,

Iară inima-i se umple

De un farmec dureros.

El se da tot mai aproape

Şi cerşea copilăreşte;

Al ei suflet se răpeşte

De închide-a ei pleoape.

Cu o mână îl respinge,

Dar se simte prinsă-n braţe,

De-o durere, de-o dulceaţă

Pieptul, inima-i se strânge.

Ar striga... şi nu se-ndură,

Capu-i cade pe-a lui umăr,

Sărutări fără de număr

El îi soarbe de pe gură;

O desmiardă ş-o întreabă,

Iar ea faţa şi-o ascunde,

Şi aşa de-ncet răspunde

Cu o voce dulce, slabă.

Tot alături călăresc,

Nu au grija nimănuia,

Şi de dragi unul altuia

Ei din ochi se prăpădesc;

Se tot duc, se duc mereu,

Trec în umbră, pier în vale,

Iară cornul plin de jale

Sună dulce, sună greu.

Blându-i sunet se împarte

Peste văi împrăştiet,

Mai încet, tot mai încet,

Mai departe... mai departe...

Sus în brazii de pe dealuri

Luna-n urmă ţine strajă,

Iar izvorul, prins de vrajă,

Răsărea sunând din valuri.

Prin nopti tăcute

Prin nopti tacute,

Prin lunce mute,

Prin vantul iute,

Aud un glas;

Din nor ce trece,

Din luna rece,

Din visuri sece,

Vad un obraz.

Lumea senina,

Luna cea plina,

Si marea lina

Icoana-i sunt;